Monografia comunei

1. CELE MAI VECHI REPERE – EPOCA STRĂVECHE ȘI VECHE

Cornu – sat cu vechi și trainice rădăcini ancorate în istorie, cu un trecut revelator de muncă, cu un prezent activ, tonic, şi-a reunit în cadrul unui interesant muzeu, dovezile îndelungatei sale civilizaţii materiale şi spirituale. „Muzeul este o oglindă … un hronic al satului, o pagină de istorie vie, care reconstituie viața comunității din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Colecţiile muzeului cuprind hrisoave şi urice, scrise cu litere chirilice şi latine, care se referă mai ales, la legiuirile privind pământul, daniile, vânzările, preocupările oamenilor”.

Desigur, vechimea atestată de documentele scrise nu corespunde nici pe departe vechimii reale a aşezării, care se pierde, aşa cum e cazul multor aşezări ale ţării, în ceaţa istoriei. În ce priveşte satul Cornu, dovada că este aşa o reprezintă secţia de istorie veche a muzeului, care cuprinde numeroase piese, vestigii din epoca bronzului (2500 – 2000/1800 î.H), cum sunt fragmentele de ceramică dacică din secolul III î.H. până în secolul II d.H.: cărămizi, pietre de râşniţă, oale de pământ ars şi diverse unelte de muncă din epoca bronzului şi a fierului. Istoria Cornului începe deci, în epoca neolitică, pe la anul 3000 î.H., lucru atestat de uneltele de piatră şi bronz. Era vremea când oamenii locului începeau să aprecieze frumosul; ceramica rămasă de la ei, uneltele din lemn, bronz şi fier au o neasemuită frumuseţe.

Oamenii Cornului merită din plin atenţia specialiştilor, ca locuitori ai unei ţări latine într-o mare a slavilor, ca transmiţători ai culturii autohtone şi romane, membri ai unuia dintre cele mai remarcabile state aborigene ale antichităţii, ca beneficiari ai unui teritoriu aparţinând dacilor liberi, păstrători ai unui amestec de cultură autohtonă şi clasică, după retragerea romanilor. Sunt semne certe că viaţa a continuat şi aici fără întrerupere, într-o permanentă confruntare cu neprevăzutul, cu asprimea vremilor, că oamenii s-au înrădăcinat adânc în pământul pe care l-au sfinţit prin munca şi truda lor.

Altă secţie a muzeului recompune sugestiv ocupaţiile localnicilor din timpurile străvechi până azi. Sunt expuse obiecte care amintesc de morile existente în secolul al XV-lea, pe apele Prahovei şi Câmpiniţei. Pentru agricultură, atâta cât se putea face pe aceste locuri submontane, stau mărturie, printre altele, unelte ca brăzdarul de plug, securile, sapele şi furcile din lemn şi fier, greblele, tiocurile şi coasele. Industria casnică de tors, ţesut, brodat, este bogat reprezentată prin uneltele specifice ţesutului, cât şi prin produsele expuse într-o altă încăpere a muzeului. Impresionează, îndeosebi, iile, fotele, ştergarele care se constituie în imagini ale talentului şi harului artistic ale cornenilor de demult, o veritabilă expoziţie de artă populară ce epatează prin bogăţia imaginaţiei, prin alegerea deosebită a culorilor, cât şi prin discreţia şi varietatea liniilor. Pasiunea brodatului dăinuie şi astăzi în Cornu; multe femei ţes pânza de borangic, brodează ii sau alte produse de mare frumuseţe, care iau calea exportului, făcând cunoscută lumii patima pentru frumos, vocaţia artistică înnăscută, coborâtoare din moşi-strămoşi.

Muzeul satului găzduieşte şi o bogată colecţie de uz casnic. Ceramică, lăzile de zestre, putineiele, ploştile, toate lucrate de mâini meştere sau colecţia de furci de tors, daracul pentru lână – toate alcătuiesc o podoabă a muzeului, căci oamenii din Cornu au fost dintotdeauna receptivi la înnoiri şi au asimilat, selectiv, forme ale civilizaţiei materiale şi spirituale corespunzătoare dorinţei lor de mai bine, de a fi în rândul lumii, fără să renunţe la valorile morale şi artistice acumulate şi transmise din generaţie în generaţie.

De un mare interes sunt şi fotografiile şi documentele scrise ale muzeului, care constituie un fel de hronic ilustrat al vieţii oamenilor de aici, care te îndeamnă să cunoşti mai îndeaproape rădăcinile înfipte în adâncul istoriei precum şi viaţa celor din prezent a celor care locuiesc pe mirificile plaiuri ale comunei cu un nume atât de frumos.

Izvor de farmec natural şi păstrătoare a unor vechi tradiţii, terasa pe care s-a înfiripat satul Cornu a fost o autentică cetate, străjuită de trei porţi (care odinioară erau înguste şi greu de trecut):

• prin Cornu de Sus, la nord-vest, pe Valea Prahovei,
• prin Cornu de Jos, la sud, spre Ploieşti,
• prin Şotrile, Secăria, Trăisteni, prin pasul Predeluş la est şi nord-est.

Mărturiile arheologice scoase la iveală în urma unor săpături efectuate pe malurile pârâurilor Valea-Rea, Baliţă şi Câmpinița ne spun că această vatră a fost locuită de om din vechi timpuri. Uneltele de muncă ale omului primitiv, găsite pe aria comunei, atestă prezenţa lui aici. Cum trebuie să fi arătat satul în acele vremuri, e greu de imaginat. Însă cadrul natural în interiorul căruia, din vremuri îndepărtate, oamenii şi-au dus viaţa lor simplă, se leagă strâns de relieful blând, cu primitoare spaţii. Legăturile dintre om şi formele reliefului există, de bună seamă, de când omul primitiv se adăpostea prin scorburi şi tufişuri, prin grote şi în alte locuri. Ca vânător prin pădurile din apropiere, ca pescar în apele de deal şi de munte, ca agricultor şi crescător de animale, omul acestor locuri s-a integrat activ, adaptându-şi cu tot mai multă iscusinţă locuinţa şi îmbrăcămintea.

Cornu a fost întotdeauna un sat prosper, cu apă suficientă şi gustoasă, cu sol fertil, având lemn şi piatră din belşug. Plasat la o răspântie de drumuri şi poteci, între râuri ce coboară năvalnice din munţi, satul, deşi avea comunicaţii greoaie, era, în acelaşi timp bine apărat de dealuri şi de apele ce-l străbat la est şi vest, aşa încât a reuşit să scape de atenţia triburilor migratoare. El a fost vatra unui singur trib, a unei comunităţi de familie închisă, mică, ai cărei membri erau înzestraţi, cum atestă uneltele lor de muncă şi fragmentele de ceramică, cu o puternică originalitate şi un rafinat simţ artistic. Ca pretutindeni, şi la Cornu, cultura neolitică a avut un caracter revoluţionar, întrucât a marcat trecerea de la o existenţă sedentară, de la sălbăticie la civilizaţie, când localnicii au început să aprecieze şi să creeze frumosul.

Aici, în umbra Bucegilor şi a Gârbovei, pe podurile şi terasele râului (Prahova), pe culmile dealurilor s-au înfiripat, cu multe veacuri în urmă, aşezări omeneşti, sate şi oraşe, însemnate centre industriale şi de cultură, staţiuni climatice, oaze de sănătate şi odihnă. Aici, pe malurile râului ce coboară năvalnic printre munţi şi dealuri, potolindu-şi furia doar în câmpie, te încearcă emoţia întâlnirii sau reîntâlnirii cu locuri mustind de istorie, animate de amintirea olăcarilor, surugiilor, chirigiilor, a negustorilor, dar mai ales a ciobanilor bârseni, care cutreierau păienjenişul potecilor de plai şi drumul de pe Valea Prahovei.

 Prin aceste locuri, pe păşunile cu iarbă grasă şi gustoasă, pasul mărunt al turmelor de oi, al dulăilor şi al ciobanilor, a bătătorit mai întâi potecile, apoi drumul îngust, trecând prin întunecimea codrilor de pe malurile şerpuite ale Prahovei spre Breaza, Câmpina, Filipeştii de Târg, Gherghiţa şi mai departe, până dincolo de bălţile şi lunca Dunării. Motiv pentru care, veacuri de-a rândul, acestei căi ai transhumanţei i s-a spus „Drumul oilor” şi „Drumul mocanilor”. Când la poalele Postăvarului, pe latura sudică a Ţării Bârsei, Braşovul devenea un centru meşteşugăresc şi comercial căutat, i s-a mai zis „Drumul Braşovului”. Când pe drumul Prahovei se aducea untul, i s-a zis „Drumul untului”. Vechimea acestui drum(DN1) este mare. O atestă vestigiile arheologice, descoperite la Sinaia şi Predeal, datând între anii 1800 – 800 î.e.n. Depozitul de bronz de la Sinaia reprezintă un vestigiu antic ce atestă prezenţa omului în zona montană a Drumului Prahovei. Arheologii consideră că acest depozit a aparţinut unui trib de păstori proto-trac indicând existenţa unei căi pastorale foarte vechi, de-a lungul Văii Prahova. Depozitele dovedesc folosirea de către păstori a păşunilor din munţi iar stânele au constituit, vreme îndelungată, singurele aşezări omeneşti din munţii Bucegi şi Gârbova.

În epoca fierului, societatea omenească de pe teritoriul prahovean a continuat să se dezvolte. S-a desfăşurat un proces de extindere a aşezărilor vechi, paleolitice şi neolitice, paralel cu apariţia altora noi. S-a generalizat utilizarea uneltelor şi a obiectelor din fier iar tehnica prelucrării metalelor a revoluţionat evoluţia societăţii omeneşti. Dovezi certe sunt fierul de lance de la Tinosu, secera găsită în malul Dâmbului la Ploieşti, fibula de tip provincial roman (sec. I. e.n.), cuţitaşe, vârfuri de lance şi săgeţi, cuie, fragmente de scoabe, etc. Locuitorii satelor aveau ca principală sursă de trai, agricultura. Boabele de grâu şi mei găsite cât şi fragmentele de râşniţe şi piesele de plug sunt indicii sigure în acest sens. Surprinzătoare poate părea, pentru acea vreme, cunoaşterea ţiţeiului, fapt atestat de urna funerară găsită într-un mormânt din secolul al III-lea, la Târgşoru Vechi, care conţinea şi boabe de bitum.

Monedele dacice, adriatice şi romane descoperite la Ţintea, Râfov, Valea Călugărească, Chiţorani, confirmă o viaţă comercială activă, semn că negustorii acelor vremi cutreierau Valea Prahovei şi întreţineau relaţii cu locurile învecinate.

Înflorirea culturii geto-dacice este confirmată şi de existenţa unor fortificaţii precum cele de la Tinosu, Câmpina şi Breaza, distruse în anii războaielor daco-romane (101-102; 105-106).

Convieţuirea daco-romană a dus la contopirea celor două culturi şi a generat o evidentă prosperitate economică. Influenţa romană, foarte puternică, este reflectată în vestigiile din secolele II-V, reprezentate printr-un nou tip de unelte agricole şi de uz casnic din ceramică, alături de cele geto-dace, tradiţionale, descoperite în mai multe zone ale Văii Prahova.

În perioada migraţiei „popoarelor barbare”, populaţia daco-romană a rămas pe loc. Obştile săteşti au dăinuit, îmbinând îndeletnicirile lor tradiţionale : agricultura, creşterea vitelor, meşteşugurile.

2. DE LA EVUL MEDIU LA EPOCA MODERNĂ

 După desăvârşirea procesului de formare a poporului român şi de cristalizare a societăţii feudale, în secolele IX-X, s-au semnalat, aşa cum atestă şi săpăturile arheologice, dar mai ales izvoarele narative, numeroase comunităţi rurale – obştile săteşti – aşezate pe văile râurilor şi ale afluenţilor acestora, cât şi în locuri adăpostite din Subcarpaţi. Între acestea, retras în nord-vestul judeţului Prahova, satul Cornu s-a înfiripat pe sub dealuri, la răscrucea unor drumuri importante de comunicaţie cum este cel al Braşovului, pe Valea Prahovei şi Predeluş, pe Doftana.

Satul a avut un rol politic minor, însă a constituit un centru bisericesc prestigios, cu urmări fericite pentru dezvoltarea culturală, în primul rând a şcolii, dar mai ales în ce priveşte continuitatea în aceste locuri a unor tradiţii culturale neîntrerupte de-a lungul vremurilor. Nu este uşor de reconstituit din izvoarele scrise viaţa cotidiană a cornenilor, dinainte de secolele XV-XVI. Mai mult decât probabil, Cornu a fost în aceea epocă un sat mic, neînsemnat. Oamenii acestor locuri de la poalele Bucegilor şi Gârbovei au putut să-şi agonisească cele necesare traiului, arând şi semănând, plantând pomi fructiferi şi viţă de vie, crescând turme de oi şi vite cornute. Îşi aduceau de prin apropiere lemne de foc, şi lemne de construcţie pentru locuinţe, îşi procurau sarea necesară gospodăriei şi piatra pentru fântâni, pivniţe şi întărituri. Mai toate erau la distanţe mici unele de altele, oferindu-le şi alte resurse naturale reunite pe o arie restrânsă. Dacă pentru vremurile străvechi, puţinele locuri de arătură scăldate de râul Prahova şi afluenţii săi erau îndestulătoare, cu timpul, pe măsura intensificării vieţii economice şi a sporirii numărului populaţiei, s-a trecut la folosirea unor resurse naturale şi produse din zonele învecinate. Din munţi, localnicii îşi aduceau lemnul răşinoaselor, drept, fără noduri, uşor de prelucrat, folosit pentru grinzi şi scânduri, pentru şindrile, dogărie şi piatra de calcar pe care o ardeau în gropi ca să facă var. Tot din munţi coborau păstorii cu turmele de oi la iernat, aducând brânză şi lână. Din câmpia Ploieştilor, cornenii îşi procurau cerealele.

Şi aici, ca şi în alte locuri din ţară, s-au păstrat până în timpuri recente, forme străvechi de proprietate devălmaşă, care constituie o mărturie a modului în care se desfăşura în trecutul îndepărtat viaţa populaţiei autohtone. Ea presupunea stăpânirea în comun de către obştea sătească a părţilor „din câmp, din pădure şi din ape”, pe întreg hotarul satului, după o formulă aproape stereotipă în documentele vremii. Doar casa şi curtea din jur, locurile de arat şi îngrăditurile pentru fâneaţă din păşunea sătească reprezentau proprietate individuală. Stăpânirea devălmaşă a pământului este atestată şi prin aceea că, în perioada destrămării acesteia, când se făceau unele vânzări ale delniţelor, în actele de vânzare se menţiona că delniţa celui care vindea nu a fost delimitată, cu precizarea că vânzătorul înstrăinează „partea lui cât se va alege”. În limbajul de atunci nu erau „alese” şi copărtaşii stăpâneau pământul în devălmăşie. Numai terenul arabil se lucra pe locuri individuale şi putea fi chiar moştenit în familie. Documente păstrate din acele vremuri reflectă sensul devălmăşiei. Astfel, hrisovul din 27 iulie 1586 confirmă „…Am dat domnia mea înscrisul domniei mele … lui Necoară grămăticul şi feciorilor lui câţi Dumnezeu îi va da, ca să aibă a ţinea moşia Cornu, partea lui Lepădat toată şi partea Stoicăi toată cât s-ar alege şi ar avea din câmp din apă din pădure şi dă pretutindenea dă peste tot hotarul…”.

Un interes deosebit îl reprezintă şi documentul din 2 martie 1636, în care se spune: „ Matei Voievod înăreşte mănăstirii Mislea şi egumenului Zosim, goştina din codru  de pe moşia mănăstirii de la sat Cornu …. din toate care cum va fi ocina lui, măcar fie boieriu Auraş au Călăraşi din apa Câmpiniţii alăturea cu Vârghiile lui Bucşe, până în capul Muscelului: şi s-au pus şi piatră: stânjeni 260. Şi iar s-au mai tras la mijlocul moşiei din apa Câmpiniţii până în vârful Muscelului despre sat unde trece den curmeziş şi s-au pus piatră: stânjeni 264. Şi iar s-au mai tras la cap hotar dăspre Prahova din apa Câmpiniţii până în Vâlcelele cele mai mici dăspre sat şi s-au pus piatra care face în latul moşii, stânjeni 264. În lungul moşii merge din Vâlcelele cele mici de lângă sat pe matca apei Câmpiniţii în sus până în capul Muscelului, în Vârghiile lui Bucşe care să loveşte în susul moşei cu moşia Câmpiniţii. Şi iar să mai aibă a ţinea mănăstirea Mislea o delniţă de danie de la Toma care merge pe apa Prahovei: stânjeni 14 cu vad de pivă înfundată să o ţie în moşia moşnenilor şi un loc de cârciumă să ţie mănăstirea Mislea în gura Baliţii, în drumul Braşovului, spre apa Prahovei, stânjeni 12. Şi iară să aibă a ţinea mănăstirea danie în siliştea satului, stânjeni 20 cu pometul lor, pentru 4 delniţe ce a avut mănăstirea danie şi s-a învoit cu moşnenii şi i-au dat tot într-un loc unde s-au pus şi pietre. Iar moşnenii din Cornu să aibă a ţinea părţile lor de moşie, din pietrele Moţu mănăstirii Mislei în sus, în lungul moşiei până în hotarul Comarnicului şi în lat albia Prahovei cu vaduri de moară şi de pivă cum spânzura peste Muscel până în apa Câmpiniţii. Şi drept aceia am dat cartea către sfinţiile sale părintelui egumen Chiriati al sfintei mănăstiri Mislea, ca de acum înainte să aibă a-şi stăpâni  această moşie din Cornu de cum s-au pus semnile şi pietrile precum mai sus scrie de către moşnenii din Cornu cu bună pace pentru că aşa am ales cu dreptate după bunile şi drepţile scrisori şi zapise ce au avut aceste scrise”.

Treptat, obştea cornenilor va avea un sistem precis de stăpânire a pământului care îmbină forma colectivă cu cea individuală. Ea se compunea, aşa cum rezultă din documentul de mai sus, din vatra satului, pe care erau grupate casele sătenilor şi câmpul de cultură compus din loturile lor, care se numeau delniţe. Hrisovul amintit mai sus este, în acelaşi timp, o hotărnicie a moşiei Cornu situată între apele Prahova, Câmpiniţa, Baliţa, dealurile spre Comarnic, dealurile Muscelului (spre Şotrile) şi drumul Braşovului (în prezent DN1).

Cele mai alese şi mai interesante mărturii asupra trecutului acestui sat datează din perioada feudalismului timpuriu şi, cu precădere, din epoca constituirii şi consolidării statelor româneşti.  De altfel este de remarcat că prima atestare documentară a satului Cornu datează tocmai de la începutul secolului al XVI-lea,  într-un document emis de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521).  Este vorba de hrisovul din 23 iulie 1514 care aminteşte moşia Cornu într-un context deosebit de grăitor pentru situaţia satului şi raporturile socio-economice care stăpâneau pe atunci societatea noastră: „…Din mila lui Dumnezeu, Io Basarab voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul lui Basarab voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri a domniei mele de la Snagov şi sfintei mănăstiri de la Glavacioc, ca să le fie loc de chilie la Cornu pe Prahova, pe ocina lui Dragomir Pântei, pentru că a venit înaintea domniei mele Dragomir Pântei cu fiii săi Neag şi Vladul, de au dat acel loc sfintelor mănăstiri…”.

După această dată, numărul documentelor referitoare la satul Cornu sporeşte, oferindu-ne informaţii şi sugestii pentru a înţelege şi a urmări evoluţia obştei săteşti în acest răstimp istoric. Ele atestă existenţa în Cornu a unei obşti în forma ei cunoscută şi din alte locuri, având în frunte Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Obştea era principala formă de organizare pe care a îmbrăcat-o odinioară viaţa locuitorilor din Cornu – agricultori, păstori, pietrari, dogari, iar mai apoi chirigii şi zidari. Ea a dăinuit vreme îndelungată şi a traversat etape de dezvoltare. Ca peste tot, apariţia ei s-a datorat destrămării relaţiilor gentilice şi naşterii celor feudale. Astfel, germenii proprietăţii private şi contradicţiile din sânul societăţii gentilice slăbind, au dus treptat la înlocuirea legăturilor de rudenie cu principiul vecinătăţii şi al teritoriului comun. Era perioada când întreaga gospodărie a membrilor trecea treptat în proprietate privată. Numai păşunea, apele şi pădurea continuau a fi comune.

 La rândul ei, autoconducerea a jucat un rol însemnat în cadrul obştii săteşti. Obştea avea obligaţia să-i urmărească pe răufăcători, să-i oblige să plătească amenzi pentru delictele săvârşite pe teritoriul său. Era instituţia care aducea importante avantaje membrilor comunităţii. Instituţie sătească veche, obştea a constituit un element trainic pentru unitatea şi apărarea membrilor săi, care, aşa cum am menţionat, stăpâneau în devălmăşie izlazurile, pădurile şi apele.

 Colectivitatea sătească se considera ca făcând parte  dintr-o mare şi puternică familie. Nunta, botezul, înmormântarea şi întrajutorarea la unele munci, ca de pildă, înălţarea caselor, aratul, culesul, cositul, torsul lânii şi ţesutul, erau tot atâtea prilejuri de adunare, conducere şi participare a tuturor sătenilor.

Documentul din 4 iunie 1581, prin care domnul Ţării Româneşti, Mihnea Voievod (1581-1591) întărea lui Udrişte banul şi jupânului Staicul poestelnic, stăpânirea peste satul Comarnic, ne arată clar cum călugării de la mănăstirea Mislea şi megieşii din Cornu, anume Mircea Albul, Stănciucul şi Vlad cu ceata lor, s-au dus la judecată, la Divanul Ţării Româneşti, pentru hotarul moşiei lor. Umblând pe la mai mulţi bătrâni, era firesc să existe şi aici mai multe grupuri familiale, neamuri curgătoare sau cete. Urmaşii unui moş – moşnenii – aveau un conducător al cetei lor.

Deseori, cetaşii din Cornu se luptau pentru pământ, care era râvnit şi de comărniceni. Spre mâhnirea lor, la judecata în faţa Divanului Ţării Româneşti, în ziua de 4 iunie 1581, cornenii pierd în faţa comărnicenilor: „… pâra acestor mai sus zişi megiaşi şi mănăstirea Mislea, cum că au să ia din moşia Comarnicu, mai mult decât au fost ţinut mai dinainte vreme şi să le ia curăturile lor. Drept aceea, domnia mea am căutat şi am judecat, după dreptate şi după lege şi cu toţi cinstiţii boierii domnii mele. Şi am dat domnia mea megieşilor de la Cornu şi călugărilor de la Mislea, lege doisprezece boieri, ca să jure, cum să treacă hotarele cele vechi cum au zis ei cu acei doisprezece boieri şi atuncea să ia mai mult dintru această mai sus zisă moşie.  Deci megiaşii de la Cornu şi călugării de la Mislea n-au putut să se apuce de lege nicicum, ci au rămas megieşii ce s-au zis mai sus şi călugării de la Mislea dă lege dinaintea domniei mele. Drept aceea am dat şi domnia mea boierilor domniei mele, lui Udrişte banul şi lui Staicul postelnic, ca să le fie satul Comarnicul … moşie ohabnică, lor şi feciorilor lor, … dă nimeni să nu să clintească, după zisa domnii mele...”.

Prezenţa mai multor grupe familiale rezultă şi din conţinutul unei alte categorii de documente, în care nu este utilizat termenul de ceată, însă e vorba de mai mulţi coproprietari.

Adâncindu-se tot mai mult principiul stăpânirii individuale, procesul de dezagregare a obştii devine tot mai vizibil. Destrămarea ei se vădeşte şi în faptul că este încălcat sistemul stăpânirii în devălmăşie, vânzându-se delniţele din vatra satului unor persoane din afara obştii. Pătrunzând în sânul acesteia, la început cu o delniţă, feudalii vor acapara treptat tot pământul ei. Astfel de procedee au fost folosite în tot cursul secolului al XVII-lea şi al celui următor. Înstrăinarea delniţelor însemna de fapt cotropirea obştilor. Pământul obştii satului de pe terasă a ajuns să fie vândut în funii, delniţe şi stânjeni, ceea ce a dus la destrămarea şi aservirea ei în totalitate şi la transformarea membrilor ei din oameni liberi în dependenţi. Cercetând hrisoavele de danie, de confirmare şi de întărire a stăpânirii asupra delniţelor şi a funiilor care se afă în muzeul satului, constatăm că beneficiarii lor erau domnitori, boieri, moşneni sau alte persoane ca, de pildă, călugări şi Necoară grămăticul. Chiar din documentul care atestă existenţa obştei satului Cornu – hrisovul din 23 iulie 1914 al lui Neagoe Basarab citat – reiese că mănăstirile Snagov şi Glavacioc au primit loc de chilie la Cornu pe Prahova, pe ocina lui Dragomir Pântei, pentru că „ a venit înaintea domniei mele Dragomir Pântei cu fiii săi Neag şi Vladul de au dat acel loc sfintelor mănăstiri, ce sunt scrise mai sus…” Dintr-un alt hrisov al aceluiaşi domnitor Neagoe Basarab, din 6 august 1520, aflăm că acesta întărea stăpânirea mănăstirii Snagov: „Dat-am domnia mea această poruncă sfintei mănăstiri ce se numeşte Sangovul şi cinstitului chir Vasile şi cu fraţii noştri ce vor lăcui în sfânta mănăstire ca să fie lor moşie la Cornu,..”. Dacă stăpânirea lui Dragomir Pântei sau Pântece, cum apare în alte acte, şi a fiilor săi asupra unor ocini în Cornu nu lasă nici o urmă de îndoială, istoria de atunci a satului  rămâne tăinuită în faldurile înşelătoare ale vremii. Unele documente ne spun că în acele vremuri mai stăpâneau ocini în Cornu şi boierii Mărgineni, care aveau moşii pe valea de jos a Proviţei, în satul Drăghiceşti unde se află mănăstirea Mărgineni, ctitoria marelui vornic Drăghici Mărgineanu, unul dintre cele mai strălucite  monumente ecleziastice din ţară la vremea aceea. Este locul unde au existat din timpuri străvechi, poate din vremurile întemeierii Ţării Româneşti, curţile acestei mari şi puternice familii boiereşti. Vintilă Mărgineanu, cel dintâi din stirpea lor, era cunoscut încă din prima jumătate a secolului al XV-lea. Unuia dintre urmaşii săi (toţi membri ai sfatului domnesc şi mari dregători) Neagoe Drăghici, printr-un document  din 27 mai 1510, semnat de Vlad cel Tânăr(1510-1512), îi întărea stăpânirea asupra unor moşii, bălţi, mori, păduri, munţi, turme şi stâni, cele mai multe plasate în Valea Prahovei, între ele    numărându-se şi ocini la Cornu. Din aceeaşi familie făcea parte  şi marele vornic Drăghici Mărgineanu. Întrucât fiii spătarului Drăghici au murit fără a avea urmaşi, partea de moşie a acestuia, între care şi ocini la Cornu, a trecut în stăpânirea lui Udrişte, vistier care a răposat la 1548. Au rămas stăpâni ai satelor Breaza, Comarnic şi pe ocini la Cornu, fiii săi, banul Udrişte şi Drăghici, spătar. Ultimul descendent al boierilor Mărgineni, marele ban Udrişte, nu a avut băieţi, ci numai o fată Elina, care, prin căsătoria cu Radu Şerban basarab, a devenit doamna ţării, aducându-i drept zestre soţului său, printre multe altele, şi ocini la Cornu. Cu toată lipsa de detalii a documentelor, ele ne îngăduie totuşi să aflăm că, în anul 1581, erau şi alţi megieşi stăpâni de ocini în Cornu, anume Mircea şi Albu, Stănciucul şi Vlad cu ceata lor. Termenul de medieş denumea categoria sătenilor cu pământ, oameni liberi, legaţi de obşte – megieşii de ocol, megieşii din jos şi din sus, megieşii buni şi bătrâni.

Obiceiul pământului (lege nescrisă) reglementa relaţiile dintre săteni, implicit sub raportul stăpânirii pământului. Orice problemă legată de proprietatea funciară, cum erau moştenirile, înstrăinările şi hotărniciile, trebuiau aduse la cunoştinţa obştii sau, folosind limbajul vremii, trebuia să aibă loc cu ştirea megieşilor. Când era vorba de vânzarea delniţelor aflate în hotarul obştii, cumpărătorul trebuia să aibă învoirea rudelor vânzătorului şi a megieşilor. Rudele vânzătorului aveau prioritate faţă de vecinii de proprietate, numiţi în documentele Cornului megieşii de sus şi de jos, nelipsiţi de la orice înstrăinare a delniţelor. Vânzările ce s-au făcut în secolele XVI-XVII însemnau de fapt, cotropirea şi destrămarea obştii cornenilor de odinioară. Înstrăinarea lor a fost determinată de cauze diferite: cotropirea cu sila, imposibilitatea de a plăti birul, foametea, împrumutul unor sume de bani, daniile celor bătrâni către mănăstirea Mislea, în schimbul iertării şi pomenirii lor veşnice.

Un hrisov al voievodului Mihnea Turcitul(1585-1591) dat în ziua de 27 iunie 1587 arată modul în care s-a făcut o vânzare importantă către un alt localnic pe nume Necoară grămăticul: „ Dă domnia mea, zice documentul, această poruncă a domniei mele, slugii domniei mele, lui Necoară grămăticul şi feciorilor lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să aibă a ţinea moşie în Cornu, partea lui Lepădat toată, şi partea Stoicăi toată, câtă s-ar alege şi s-ar afla, din câmp din apă şi din pădure şi de pretutindenea, de preste tot hotarul, pentru că au cumpărat Necoară grămătic de la Lepădat şi de la Stoica, drept 1600 aspri gata. Iar apoi aşa să se ştie, că au fost cumpărat aceste mai sus zise părţi de moşie de un grec din Gherghiţa; anume Tudor, drept aceşti bani mai sus scrişi. Şi ar fi întors Necoară grămătic banii lui Tudor grecul, toţi înapoi, până la un ban, pentru că au fost mai volnic Necoară grămătic să cumpere aceste părţi de moşie, fiindu-i Lepădat şi Stoica nepoţi de frate şi fiind aceea moşie din funia lor. Şi iar să fie slugii domnii mele Nicoară grămătic moşie în Cornu, partea lui Drăgan toată şi partea lui Bogdan toată, câtă se va afla, din câmp şi din apă şi de preste tot hotarul, pentru că au cumpărat Necoară grămătic de la Drăgan şi de la muierea lui Bogdan, anume Dobra, de la fiu-său, Radu, drept aspri gata 700. Şi iar au cumpărat Necoară grămătic 3 locuri de la Stan drept aspri 60 gata. Şi iar să fie lui necoară grămătic moşie în Cornu din partea lui, jumătate câtă au fost vândută lui Stan toată, oricâtă s-ar alege toată pentru că au întors Necoară grămătic banii lui Stan înapoi. Şi au cumpărat a doua oară Necoară grămăticul de la Stan aceea parte de moşie, drept 400 asprii gata. Şi au vândul aceşti mai sus zişi oameni de a lor bună voie şi cu ştirea tuturor megieşilor din sus şi din jos şi dinaintea domnii mele. Pentru aceea am dat şi domnia mea lui Necoară grămătic, ca să-i fie lui moşie ohabnică, lui şi feciorilor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimenea mutată, după porunca domniei mele..”.

Din aceste documente ne dăm seama că obştea a avut rădăcini puternice, o mare tărie şi o statornică rezistenţă la presiunile exterioare. Legile istoriei au fost însă mai puternice. Iată de pildă, hrisovul datat 15 mai 1615, care confirmă că jumătate din satul Cornu a fost cumpărat de Radu voievod şi dăruit mănăstirii Mislea: „ Io Radu Voievod, nepotul bătrânului şi preabunului domn a toată Ţara Românească, port eu cu credinţă bună în vremile mele cele trecute spre sfinte biserici dumnezeieşti cele rădicate şi înfrumuseţate de împăraţi şi de domni credincioşi… pentru aceea şi domnia mea am dăruit acest hrisov cu bun chip a domnii mele sfintei şi dumnezeieşti mănăstirii ce se chiamă Mislea… şi călugărilor care vor fi lăcuitori în sfântul lăcaş acesta: cum ca să fie satul Cornu jumătate de peste tot hotarul cu rumânii pentru că au fost cumpărat dă răposatul Radu Voievod acest sat …. Drept bani a primit 9000. Şi iară să fie sfintei mănăstiri Mislea ocină în Cornu partea călugărului Hariton jumătate dă preste tot hotarul…

Posibilitatea de a pătrunde mai adânc în viaţa de demult a obştii satului Cornu şi de a înţelege mai bine simţămintele oamenilor care au trăit în acele vremuri îndepărtate, ne-o oferă şi un alt document emis de cancelaria statului feudal Ţara Românească, în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu(1688-1714) în ziua de 15 martie 1713. În aceea perioadă erau mai frecvente vânzările de funii din moşia Cornu, mai ales mănăstirii Mislea. Ajunşi la mare nevoie, Stane şi Craia şi cu Lazăru din Cornu se văd şi ei siliţi să-şi înstrăineze pământul. Documentul consemnează : „Zapisul dat la mâna sfinţiei sale părintelui egumen Hrisante de la sfînta mănăstire Mislea, ca să fie de mare credinţă că i-am vândut partea noastră de moşie din Cornu, care moşie iaste pe lângă moşia mănăstirii, la vălceaua lui Mareianu: la Piscul Ulmului din sud de Aninişu. Şi am vândut pentru bani gata taleri 3 ca să fie sfinţiei sale moşie stătătoare în veci pentru că noi am întrebat pe toţi moşnenii de la Cornu şi mic şi mare ca să o cumpere şi ei toţi au vrut pă părintele Hrisante că are moşie lângă noi, aşa că am mers la sfinţia sa şi ne-au dat aceşti bani toţi gata şi noi i-am făcut această scrisoare la mâna sfinţiei sale că de se va mai scula cineva din fraţii noştri au din săteni, să facă părintelui vreo gâlceavă să fie închinaţi judecăţii. Pentru că noi ne-am rugat la sfinţia sa cu mare rugăminte de ne-a dat aceşti bani la mare nevoia noastră…”

Funia ca şi delniţele ce se vindeau reprezentau toate feluri de pământuri: căminul din vatra satului (Aninişul se află chiar în zona centrală a comunei), ogorul, izlazul şi pădurea. Stăpânirea în cadrul funiilor era deasemenea devălmaşă, dar sărăcia şi datoriile au determinat pe tot mai mulţi săteni să recurgă la vânzarea pământului lor. Mărturiile sunt grăitoare pentru starea de atunci a ţărănimii. Stane lui Bordea cu femeia lui, Ioana Stane din Cornu au vândut în ziua de 15 martie 1718 toată partea lor de moşie din Cornu:”sfinţiei sale părintelui ageumenu Kir Hrisant ot sfânta mănăstire Mislea” şi zapisul continuă, Stane Bordea explicând motivul vânzării: „…fiind noi sfinţiei sale datori nişte bani, taleri 45 şi neavând bani, dăm toată partea mea de moşie din Cornu câtă s-ar afla, afară de partea nepoţilor mei, anume Petru care am avut eu jumătate de moşie tot a mea. Iar câtă moşie s-ar afla mai multă a trece peste datorii şi aceia o am dator sfintei mănăstiri Mislea şi să fie de pomană, ca să pomenească numele meu şi tot neamul în veci.”.

La Cornu nu s-au semnalat cazuri de pătrundere în obştea satului prin înfrăţire, vânzările făcându-se, cum spuneam cu ştirea rudelor şi a vecinilor din jos şi din sus, de faţă fiind mulţi oameni buni, de credinţă, cu ştirea întregului sat. Ulterior, multe din funiile şi delniţele vândute au fost răscumpărate de rudele vânzătorului sau de alţi localnici, de la cumpărători, prin întoarcerea banilor – aşa cum a răscumpărat Necoară grămăticul părţile de moşie pe care le cumpărase Tudor, grecul din Gherghiţa, de la Lepădat şi Stoica, nepoţii lui de frate. Căci intrarea în devălmăşie a unui străin de sat, de obşte, se făcea numai prin căsătorie cu o fată de moşnean. Numai în lipsa descendenţilor în linie bărbătească, moşneanul putea să-şi căsătorească fata cu un străin de sat, transmiţându-i, odată cu zestrea, toate drepturile ce i se cuveneau în ceata din care făcea parte.

Obştea satului a reuşit, cu oarecare pierderi, să se menţină şi să trăiească până la mijlocul secolului al XIX-lea. Creşterea domeniului mănăstirii Mislea avea loc în condiţiile destrămării obştii cornenilor şi a ruinării lor. În acelaşi manuscris Condica mănăstirii Mislea, se face referire la Radu lui Mihaiu Gurcă ot Cornu care a dat zapisul său că i-a vândut părintelui egumen a mănăstirii Mislea partea lui de moşie în ziua de 15 martie 1718. Deasemenea, în ziua de 10 aprilie 1719, Toma Ioan ot Cornu care a dat zapis la mâna sfinţii sale părintelui egumen al sfintei mănăstiri Mislea şi altor călugări şi a închinat toată partea mea de moşie din Cornu, dăruindu-şi de bună voie partea sa , ca să îi fie de pomenire. În ziua de 11 aprilie 1723, Toader împreună cu soţia lui Ilinca au vândut  şi ei nişte moşii la Cornu către sfânta mănăstire Mislea.

Pentru o perioadă lungă de timp nu se mai găsesc documente semnificative, referitoare la satul Cornu. Dar ceea ce se ştie cu siguranţă este faptul că ultimul mare stăpânitor al moşiei satului nu a fost altul decât George Bibescu, domn al Ţării Româneşti între anii 1842 şi 1848. Prin căsătoria sa cu Zoe Mavrocordat Brâncoveanu, care fusese adoptată de banul Grigore Constantin Brâncoveanu, domnitorul George Bibescu a devenit stăpân al moşiei Cornu şi proprietar al satelor Breaza de Sus, Breaza de Jos şi Comarnic. În calitate de stăpân al acestor sate, domnitorul George Bibescu a pus de s-a construit, la Posada nu departe de satul Cornu, un frumos castel în mijlocul codrilor seculari care-i umbresc şi astăzi zidurile. La porţile ferecate ale castelului voievodal din extremitatea nordică a Cornului, vor fi poposit cândva caleştile multor oameni de vază şi în ele vor fi bătutu de multe ori clăcaşii de pe moşie, cerând dreptate.

Vizitând în anul 1845 moşiile din Valea Prahovei, între ele şi Cornu, proaspătul domnitor,  împresionat de starea proastă a drumului a luat măsuri de pedepsire a vinovaţilor: „…pentru desăvârşita neîngrijire şi neorînduială ce am găsit pe drum în călătoria noastră, atât din partea cârmuirii judeţului Prahova, cât şi din partea obşteştii direcţii a poştelor, măcar că li se dedese în ştire cu mai multe zile înainte această a noastră călătorie, noi îndepărtăm din slujbă pe cârmuitorul acestui jude, serdarul Ion Kreţulescu, iar acel obştesc director, paharnicul Tache-Zisu, se va pune la arestul Agiei pe soroc de opt zile…”

Cornu continuă să poarte cu demnitate şi azi, povara grea a anilor de odinioară, păstrându-şi aerul vetust al epocii şi restituind contemporaneităţii o parte din atmosfera de suavă tihnă a locurilor prin care şi-a plimbat domnitorul paşii. Dar nu mult după această linişte, pe deasupra moşiei Cornu şi a codrilor din jur au început să plutească nori negri şi grei, o ameninţare tulbure pentru domnitorul Bibescu. A sosit momentul Revoluţiei din 1848, când vodă Bibescu a semnat Constituţia ţării şi abdicarea. Trei zile mai târziu a părăsit ţara. Soţia sa Zoe şi-a petrecut anii de boală fie la Breaza (la moşia fiicei sale Elisabeta) fie la Bucureşti sau prin mănăstirile din împrejurimi.

Locuitorii Cornului au continuat să rămână clăcaşi pe moşia familiei Bibescu. Starea de dependenţă feudală avea să ia sfârşit abia după reforma agrară din 1848. „La data de 5 decembrie 1864, pe moşia Cornu se aflau 46 de clăcaşi cu patru vite (fruntaşi), 70 de clăcaşi cu câte două vite (mijlocaşi), 60 de clăcaşi cu braţele (pălmaşi) şi doar 3 cu casă şi grădină. Procedând la calcularea suprafeţei moşiei, conform legii rurale a rezultat următoarea situaţie: celor 46 de fruntaşi le-au revenit 506 pogoane; cei 70 de mijlocaşi au primit 545 de pogoane şi 10 prăjini; cei 60 de pălmaşi au primit 277 de pogoane de 12 prăjini, iar celor doi preoţi aflaţi în serviciul comunei li s-au repartizat 34 de pogoane. În total, suprafaţa moşiei era de 2.139 pogoane şi 696 stânjeni”.

Informaţii valoroase au fost găsite de profesorul Constantin Dobrescu, care cercetând întâmplător informaţii referitoare la mica industrie prahoveană în două fonduri de arhivă cu profil oficial: Camera de agricultură şi Consilieratul Agricol a depistat un set de mai multe documente referitoare la comuna Cornu, pe perioada 1910-1920. Aceste documente relevă cine era proprietarul moşiei, bogăţiile, bogăţiile existente în subsolul moşiei, faptul că aici existau izvoare minerale, ocupaţiile locuitorilor, relaţii agrare, etc. Printre aceste documente, cele mai importante sunt: actul de concesiune şi arendare încheiat între Marie Nicole Darvari şi Societatea Roumanian Oil Fillds Ltd. Cu sediul în Londra pentru concesionarea moşiei din Cornu de Jos, formată din mai multe bucăţi în suprafaţă de 524 de hectare cu scopul de a explora şi exploata pe toată întinderea acestor terenuri păcură, ţiţei şi orice mineral sau metal ce ar găsi pe el sau pe subsolul acestor proprietăţi. Un alt document valoros este Plângerea înaintată la 4 ianuarie 1919 de locuitorii cătunului Plaiul Cornului, Judecătoriei Rurale Câmpina, prin care cer să se verifice registrele foştilor arendaşi şi Obştea Cornu, pentru căpătarea drepturilor cuvenite: „ Subsemnaţii locuitori din Cătunul Plaiul Cornului vă rugăm să binevoiţi a ne avea în vedere şi pe noi … să nu rămânem rătăciţi şi ne băgaţi în seamă de nimeni ca să pierdem dreptu de pământ. Noi suntem pomeniţi în aceea moşie, părinţii moşi strămoşi au ierbărit pentru vite, locuri arabile şi fâneţuri, nu am eşit din acea moşie. Vă rugăm, dacă nu aveţi încredere, să controlaţi rigistriili moşiei de la foştii arendaşi şi Obştea Cornu, ca să ne putem căpăta dreptul cuvenit. Vă rugăm mai cu seamă noi, femeile, ce ni s-au prăpădit bărbaţi pe front şi în lagăre, căci noi nu avem nici o putere să ne ducem prin alte moşii depărtate. Suntem cu câte un cârd de copii, plângând şi blestemându-şi soarta după timpurile  care ne aflăm în timpul de faţă. Vă rugăm să binevoiţi a lua în considerare că şi la 1864 părinţii noştri a fost îndelimitaţi tot din această moşie…”

Deasemenea, de mare importanţă este documentul Proces verbal din 14 iunie 1919, referitor la exproprierea proprietăţii d-nei Marie Darvari, din comuna Cornu, pentru constituirea izlazului comunal, document în care se află şi informaţii referitoare la numărul de gospodării şi numărul de  capete de vite mari şi mici: „ Noi Constantin Panciu ajutor de judecător al ocol rural Câmpina din Plasa şi judeţul Prahova, ne-am transportat astăzi… în comuna Cornu, judeţul Prahova, la reşedinţa Primării. Aici am găsit prezinte pe primarul comunei anume Ion al Moisei şi locuitori obştei, afară de proprietară care a lipsit. S-a observat că procedura este bine îndeplinită. S-a procedat apoi la alegerea delegatului obştei şi a fost ales în unanimitate de locuitori prezenţi ai obştei dl Iancu I. Niculescu. … Având în vedere tabloul de numărul vitelor înaintate de primarul comunei Cornu cu adresa nr. 557/919 şi făcându-se socoteală, numărul capetelor de vite mari şi mici conform circularei nr.42 din 25 aprilie 1919 a Ministerului agriculturei şi domeniilor Casa Centrală a Cooperaţiei de împroprietăriri, am obţinut numărul de 946 ce reprezintă vitele mari din comună.  Apoi s-a constatat că numărul capilor de familii luat după registrul statistic al primăriei respective este de 679, care înmulţindu-se cu trei dă numărul de 2037 capete de vite, care număr împărţindu-se la două dă totalul de 1018 hectare cât urmează a se expropria…”

Din anul 1910 se păstrează şi dosarul exproprierii unor terenuri din comuna Cornu de Jos, necesare pentru construirea podurilor peste râul Prahova, la Podul Vadului şi Câmpiniţa.

3. PERIOADA MARILOR RĂZBOAIE

Veteranii de război care mai sunt în viaţă, ne-au spus că lecţiile aspre ale istoriei i-au învăţat şi pe ei că independenţa, unitatea şi suveranitatea naţională s-au făurit printr-un eroism şi devotament nemărginite, că ele sunt opera unui neam întreg. Neam în care ne regăsim şi noi, cornenii, cu tot ce avem mai scump, cu valorile culturii materiale şi spirituale, cu munţii din nordul aşezării noastre, cu Sinoiu şi Plaiul Cornului, dealuri cântate în doinele şi baladele de odinioară şi de azi, cu Valea lui Sărăcilă şi Valea Rea, cu generaţiile ce vor duce mai departe, prin veacuri şi milenii, făclia pururi nestinsă a dragostei profunde, a dorului şi a setei de libertate şi de umanitate.

Oamenii din Cornu au fost întotdeauna, cu trup şi suflet, prezenţi în momentele memorabile din istoria ţării. Jertfele Cornului în marile încleştări ale neamului sunt numeroase, la fel şi faptele lor de arme pe câmpul de bătălie, intrate de mult în legendă, în istoria satului sau a ţării. Momentele cruciale din istoria românilor – Războiul de independenţă, Războiul întregirii neamului din 1916-1918 şi eroismul din al doilea Război mondial şi-au găsit de fiecare dată cronicari de talent, pe măsura faptelor care le-au reţinut amintirea peste veacuri. Între cei ce au scris despre faptele de arme săvârşite în pustiitoarele conflagraţii, la loc de frunte s-au aflat şi sculptorii care au dăltuit în piatra dură cronica patriotismului ostaşului român.

Opera în granit şi bronz a sculptorului Nicolae Kruch(1932-1995), înălţat în Cornu în anul 1986 pe locul unui vechi monument distrus la cutremurul din 1977, se află Monumentul eroilor neamului ce aminteşte generaţiilor de azi şi celor ce vor urma, faptele de arme ale bravilor ostaşi ai Cornului. Monumentul are o înălţime de 15 m şi este realizat din piatră de calcar Viştea. Lucrarea se constituie din două elemente: un alegoric arc peste timp care se înalţă peste o simbolică ladă de zestre. Lada de zestre este placată la rândul său cu trei reliefuri din bronz, reprezentând campaniile din 1877-1878 (Închinarea drapelului turcesc capturat de către Grigore Ion, ajutat de alţi doi prahoveni din Batalionul II Vânători Prahova, în faţa regelui Carol I), 1916-1917 (Se adună ţara pentru Unirea cea Mare) şi 1941-1945 (Participanţii şi Copilul simbolizând speranţa în viitor). Pe faţa monumentului, două reliefuri emblematice pe laterale şi alte trei cuprind lista cu numele eroilor localnici căzuţi la datorie. „Dăltuirea numelui lor în piatră este un semn al cinstirii şi neuitării pentru jertfirea vieţii lor pe altarul sfânt al patriei… Este o pagină de istorie, scrisă cu sânge şi mari jertfe de strămoşii noştri şi pe care o scriem şi noi astăzi, având drept temei munca şi lupta pentru unitatea şi independenţa ţării, pentru pace şi prietenie, pentru o lume mai dreaptă şi mai bună.”

O contribuţie importantă, materială şi umană, la dobândirea independenţei de stat din 1877, şi-au adus toţi locuitorii judeţului Prahova. „Locuitorii judeţului Prahova au primit cu multă ospitalitate pe înalţii oaspeţi ruşi. Pentru început şi-au adus contribuţia materială la întreţinerea armatei ruse, adunând cereale, îmbrăcăminte, alimente şi bani de la ploieşteni, câmpineni, vălenari şi alţi locuitori din judeţ.Contribuţia materială, sub forma rechiziţiilor, oricât de mare sau de grea a fost, s-a recuperat în timp prin munca oamenilor; contribuţia umană, însă, la războiul pentru dobândirea independenţei naţionale, irecuperabilă, rămâne deosebită. .. batalionul al doilea de Vînători din Prahova, participant la asaltul Griviţei, a intrat în luptă cu un efectiv de 700 de oameni şi a ieşit din bătălie cu numai 100 oameni valizi… În timpul luptelor, din judeţul Prahova au căzut un număr de 237 de eroi, grade inferioare. Cei mai mulţi – 14, au fost din Ploieşti, 3 din comuna Apostolache, 3 din Băicoi, 4 din Bătrîni, 6 din Bertea, 4 din Brazi, 4 din Breaza de Sus, 4 din Buda, 4 din Ceraşu, 4 din Cornu de Jos, 5 din Comarnic, 5 din Drăgăneşti, 5 din Văleni, 5 din Valea Călugărească ….”

4. TOPONIMIA

Filologii ne spun că toponimul Cornu derivă din latinescul Cornus, Corni. Şi dacă ar fi aşa, cei ce i l-au atribuit, n-au făcut altceva decât să-i aplice pecetea de frumuseţe a locurilor de-l înconjoară. „Marca de vechime ascunsă în rădăcina toponimului poate fi întărită nu numai de documente datate în primii ani ai secolului al XVI-lea, ci mai ales de urmele materiale ale unei vieţuiri neîntrerupte pe care oamenii le-au lăsat aici, pe terasă, cu mult înainte de a fi împrumutat vorbirea romanilor”.               

Cuceritorii n-au stăpânit efectiv Cornu, acesta aflându-se în afara graniţelor Daciei romane. Cornu a fost întotdeauna o vatră a dacilor liberi, însă iradierea civilizaţiei romane s-a făcut simţită puternic şi aici. Mai ales că la Târgşoru Vechi, la sud-vest şi nord de Ploieşti, la Mălăieşti şi la Drajna de Sus, lângă Vălenii de Munte, au existat castre romane. Astfel de fortificaţii cu rol de supraveghere şi pază a drumurilor se pare că mai erau la Gherghiţa şi Răduleşti, în valea de jos a Prahovei. La începutul secolului al XX-lea a fost semnalat un castru roman şi la Câmpina, la cca. 2 km sud de Cornu.

Fortificaţiile romane erau legate între ele de drumul roman ce urca de la Giurgiu prin Târgşor, spre valea de sus a Prahovei. „Limes dacicus fusese însemnat cu un val al lui Traian, care, e drept, trecea mult mai departe de terasa de la poalele Sinoiului. În conştiinţa localnicilor, valul de pământ s-a păstrat sub numele de Troianul. Aşa i se spune şi astăzi, ca în pluguşoarele de Anul Nou, anagramând, de fapt, numele împăratului cuceritor şi atribuindu-i drept poreclă în şanţ de pământ care nu putea, în nici un caz, să despartă ţara mult mai întinsă şi mai închegată a dacilor lui Decebal”.

Cât de îndelungată a fost trecerea prin timp a satului cu nume latinesc este greu de demonstrat. Dacă aruncăm privirea prin încăperile care găzduiesc muzeul din sat: uneltele de piatră, bronz şi fier, fragmentele de ceramică, pietrele de râşniţă găsite pe teritoriul aşezării – toate vorbesc de la sine. Sunt relicve smulse din memoria timpului, martori de netăgăduit ce atestă legătura străveche a omului cu pământul şi cu apele Cornului, coborând din vremurile de început ale existenţei sale.

Alţi autori consideră că aşezarea îşi trage denumirea de la întinsele păduri de corn aflate în trecut pe aceste meleaguri şi că denumirea este atestată toponim din 1436. Însă în zilele noastre nu mai găsim aceste păduri întinse de corni,  pe dealurile dinspre nord se mai găsesc, după îndelungi căutări, câteva pâlcuri din acest tip de arbore.

În perioada interbelică, comuna Cornu făcea parte din plasa Prahova şi avea în componenţa sa satele: Câmpiniţa, Cornu de Jos, Cornu de Sus (reşedinţă) şi Frăsinetu. După război, comuna Cornu îşi schimbă reşedinţa în satul Cornu de Jos şi mai are în componenţă satele : Cornu de Sus şi Valea Oprii. Satul Câmpiniţa a fost încorporat oraşului Câmpina şi este astăzi, un cartier rezidenţial al municipiului Câmpina.

Numele mai vechi al satului Cornu de Sus era Poduri (derivat din substantivul „pod” = interfluviu dintr-o zonă, aproape plană, situată la o altitudine relativ mare). Probabil datorită faptului că acesta se află la o altitudine cu circa 200 m  mai mare decât satul Cornu de Jos. Noua denumire apare prin secolul al XIX-lea. În Dicţionarul Topografic şi Statistic al României elaborat de Dimitrie Frunzescu în anul 1872 se notează că aşezarea face parte din comuna Cornu de Jos, Plaiul Prahovei iar în Dicţionarul Geografic al Judeţului Prahova tipărit la Târgovişte în 1897, se semnalează că aşezarea avea la aceea dată 272 locuitori, în vreme ce satul Cornu de Jos avea 402 locuitori, iar întreaga comună (împreună cu satele Câmpiniţa şi Frăsinetu) însuma 1420 de locuitori.

 În ce priveşte satul Frăsinetu, denumirea provine de la substantivul frăsinet de origine latină „fraxineus” care înseamnă pădure de frasini, marcând locul unde a luat naştere. Dicţionarul Topografic şi Statistic al României elaborat de Dimitrie Frunzescu în anul 1872, menţionează aşezarea ca fiind un cătun al comunei Cornul de Jos, din Plaiul Prahova, iar Dicţionarul Geografic al Judeţului Prahova specifică faptul că nu are decât 180 de locuitori, în perioada interbelică ţinea tot de comuna Cornu, iar după război a trecut la oraşul Breaza, fiind în prezent un cartier al acestui oraş.

Denumirea satului Valea Oprii trebuie pusă în relaţie cu toponimele compuse în care al doilea termen (determinativ) este un substantiv feminin în genitiv singular, în cazul de faţă antroponimul Opra. Localitatea nu a fost semnalată până la HCM 1116/1968, când este menţionat drept sat component al comunei Cornu. În perioada sistematizării comuniste (1975) era propus pentru dezafectare iar prin Decizia nr.275/29 mai 1989 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al judeţului Prahova, emisă în baza Legii nr.2/1989 dispărea fără nici o motivaţie. Dar în 1990 legea cu pricina era abrogată şi totul revenea la normal. În prezent este sat component al comunei Cornu.

În general, toponimia este strâns legată de intuiţia oamenilor, de condiţiile şi formele de manifestare ale unor aspecte semnificative vizând semnificaţia economică sau a formelor de relief. Toponimia comunei Cornu şi a împrejurimilor lui reflectă fidel condiţiile istorice şi geografice în care s-au dezvoltat aşezările omeneşti din partea centrală a Munteniei, precum şi caracterele şi fenomenele specifice teritoriului. Predomină net denumirile româneşti de origine latină şi daco-getă, la care se adaugă cele de origine slavă veche. Astfel Cornu, cu variantele lui Cornu de Sus, Cornu de Jos, Plaiul Cornului şi Lunca Cornului, ce derivă, cum spuneam, de la numele arborelui corn provenit din latinescul Cornus. Adăugăm numele unor terenuri arabile, păşuni, livezi şi păduri ca: Frăsinet (de la lat. fraxinus), Arinişul (lat. alinus), Mărul Alb (lat. melinus), Feliga (lat. filix), precum şi locurile La Butură şi În Ţarină, ca şi dealurile Gorunului şi Groapele, cuvinte de origine geto-dacă. În cuprinsul localităţii şi a hotarelor sale se mai întâlnesc toponime româneşti de origine latină, cum sunt. La Mori, Lăcşoare, Valea Rea şi Valea Bătrână. Este important de menţionat şi faptul că în hotarul comunei Şotrile din partea de este a localităţii Cornu se află dealurile Plaiul Măgurii, măgura fiind de origine geto-dacă şi provine din cuvântul magula iar pe teritoriul oraşului Câmpina, de la sud, dealul Muscelul (lat. mons însemnând munticel. Ele sunt urmate de toponimele româneşti de origine slavă veche, deoarece se ştie că slavii au venit şi s-au aşezat în principal ca agricultori pe teritoriului României pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului a VII-lea (anii 650-670). Deoarece au fost mai numeroşi decât alte popoare migratoare şi au convieţuit cu populaţia autohtonă romanizată, cu care s-au contopit în decursul secolelor, ei au introdus o serie de cuvinte în limba română şi, implicit, au dat o serie de toponime slave vechi. Ca urmare, se întâlnesc o serie de toponime româneşti de origine slavă veche, între care se remarcă Dealul Strajiştea. Mult mai numeroase sunt toponimele compuse, formate din cuvinte româneşti de origine latină şi de origine slavă, precum: Dealul Frumos, Dealul Costişului, Dealul Podu Lat, Lunca Cornului şi Valea Câmpiniţa.

O categorie importantă o formează toponimele compuse dintr-un apelativ românesc de origine latină sau slavă şi un antroponim, de genul: Piscul lui Iordan, Vârful Sinoiului, Plaiul Şotrilor, Valea Oprii, Valea Dumii, Valea lui Sărăcilă sau dintr-un apelativ românesc de origine slavă şi un toponim slav propriu zis: Prundul Câmpiniţei, Prundul Prahovei, etc. La rândul lor, câteva nume de păşuni şi terenuri arabile sunt constituite din antroponime româneşti: Cocoşatul, Misleanu, Orădia, Topşeni şi Vătăşoaia. Există şi câteva toponime slave vechi propriu-zise, care nu mai sunt înţelese de poporul român: Câmpina (de la konpina, însemnând rug de mure), Breaza (de la breza, adică mesteacăn) şi Prahova (de la prah, însemnând praf). Din acestea au derivat pe terenul limbii române câteva diminutive, ca: Pârâul Câmpiniţa, Prundul Câmpiniţei, etc.

Această istorie a toponimelor reprezintă o dovadă a integrării fragmentelor de viaţă în teritoriu, a păstrării tradiţiei şi a demersului evolutiv al semnificaţiei numelor de locuri.

5. ŞCOALA SATULUI

 Cu drumul şi potecile de plai păzite de localnici, pe care treceau păstorii şi negustorii, având o viaţă monahală intensă din vremuri vechi de tot şi două vămi în apropiere (Câmpina şi Breaza de Sus) prin care se scurgeau anual mii de tone de mărfuri, Cornu avea pe teritoriul său oameni care ştiau carte. Era nevoie ca mărfurile de contrabandă să fie cântărite, turmele de oi numărate, banii încasaţi şi întocmite dovezile, care nu puteau fi nesemnate. Paşapoartele celor care ocoleau punctele de vamă trebuiau citite, răvaşele de drum pecetluite şi semnate. Pentru pricinile ce se iveau din cauza celor ce ocoleau vama şi se sustrăgeau de la plata taxelor, se întocmeau răvaşe către vătaful de plai. În afara unor asemenea slujbaşi, în Cornu erau şi alţi oameni care ştiau să scrie, să citească şi să socotească. De pildă, călugării de la schitul cu hramul  Înălţarea Domnului iar mai apoi, preoţii şi dascălii care oficiau slujba religioasă la cele două biserici din comună erau oameni cu ştiinţă de carte.

Documentele anului 1587 atestă pe Necoară grămătic, primul ştiutor de carte din Cornu, care răscumpăra delniţele şi funiile vândute de unii moşneni unor oameni din afara obştii lor săteşti. Iată, dar, că, pe baza celor relatate, putem trage concluzia că exista şi în Cornu un învăţământ neinstituţionalizat, o şcoală a obştii săteşti, la care puteau deprinde învăţătura de carte toţi cei ce doreau. Călugării de la schitul de aici, în frunte cu stareţul Hariton, adunau în chiliile lor copiii cornenilor de-i învăţau să citească. Schitul a fost primul lăcaş de învăţătură, prima şcoală iar ceaslovul, primul abecedar. Dascăli nu puteau fi altcineva decât călugării, iar mai apoi, preoţii şi dascălii bisericilor. Aceşti dascăli căutau ca ucenicii lor să înveţe să citească şi să scrie, să cunoască unele cântări călugăreşti şi bisericeşti şi puţină socoteală. Cărţile care se foloseau ca manuale erau cele religioase. Fiindcă, în ziua de 24 ianuarie 1838, Departamentul din Lăuntru făcea cunoscut Eforiei Şcoalelor Naţionale că, potrivit articolului 8 din Regulamentul organic, „…în fieştecare sat să se ţie pe lângă preot şi un cântăreţ, carele va fi dator să înveţe copiii satului care şi cântări şi în înţelegere cu proprietarii moşiilor, să se pună în lucrare textul Regulamentului, înfiinţându-se prin toate satele şcoli pentru copiii sătenilor, urmându-se a lor învăţătură … de la 1 noiembrie până la 31 martie, ca lunile celelalte să se îndeletnicească spre ajutor părinţilor la lucrarea pământului”. Departamentul din Lăuntru, prin circulara din 14 ianuarie 1838, solicita ocârmuitorului judeţului Prahova ca, în înţelegere cu proprietarii moşiilor, să asigure încăperea şcolii şi să garanteze că şcolarii vor fi liberi în timpul muncilor agricole. În virtutea acestui regulament, „Eforia s-a adresat Marii logofeţii bisericeşti, Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor,  invitându-le ca, împreună cu proprietarii de moşii, să asigure spaţiul necesar funcţionării şcolilor săteşti şi să faciliteze recrutarea candidaţilor”.

Asigurarea unui local, recrutarea, pregătirea şi plata învăţătorului erau probleme ce trebuiau realizate în vederea deschiderii învăţământului la sate. Cel ce dorea să devină învăţător, era obligat să participe la cursurile de pregătire la Şcoala Normală din oraşul de reşedinţă, să înveţe copiii sătenilor şi să întocmească de două ori pe an, catagrafia locuitorilor din sat. Aceşti locuitori, potrivit Regulamentului din aprilie 1834, le asigurau câte 2 lei de fiecare şi 2 chile de bucate din magazia de rezervă. Eforia hotărâse ca învăţătorii să primească retribuţia direct de la săteni, transformându-se astfel, un drept într-o cerşeală a lor pe la porţile oamenilor. Hotărârea menţionată a fost aspru criticată de profesorul Şcolii Normale din Vălenii de Munte – şcoală  menită să pregătească pe candidaţii de învăţători pentru şcolile din satele judeţului Săcueni – care spunea „că modul împlinirii lefii aduce vătămare caracterului învăţătorilor ce păgubea scopul scolastic, căci candidaţii umblând pe la uşile conlocuitorilor dimpreună cu aleşii satului, unii dintre locuitori cu necinste îi şi ocărăsc, care ocară, privind singur pe învăţător, ajung cu vremea de pierd dragostea şi încrederea, armele cele mai trebuincioase pentru buna zidire a învăţământului public.”

Destul de multe dificultăţi s-au ivit şi în organizarea cursurilor de pregătire a candidaţilor pentru funcţia de învăţători. La început s-a apreciat ca ei să fie din rândul cântăreţilor de biserici. Dar nu toţi dintre ei au îmbrăţişat cu căldură această misiune, mulţi refuzând-o. După ce frecventau în două-patru veri cursurile de pregătire şi susţineau un examen, candidaţii primeau titlul de învăţător. Pe măsură ce terminau cursurile, candidaţii de învăţători se întorceau în satele lor şi organizau şcoli. Până la sfârşitul anului 1838, în judeţul Prahova au început să funcţioneze 43 de şcoli, dintre care primele s-au deschis la 27 noiembrie 1838, în plaiul Prahova, 2 funcţionând în Cornu de Sus şi în Cornu de Jos. În acel an funcţiona ca învăţător Radu Popescu, pentru ambele sate.

Din Cornu, sat care totaliza în anul 1838 un număr de 239 familii, au fost trimişi candidaţi de învăţători Toma Drăgănescu pentru Cornu de Sus şi Matei Paraschivescu pentru Cornu de Jos, care funcţionau în anul 1843 în cele două sate. În anul 1844, în Cornu de Sus funcţiona ca învăţător Radu Popescu, şcoala fiind frecventată de 70 de elevi. Şcoala din Cornu de Jos era fără învăţător titular şi era frecventată de 100 de elevi. Matei Paraschivescu fusese transferat la şcoala din Pietriceaua. Prin 1861-1863, funcţionau ca învăţători Avram Popescu pentru Cornu de Sus şi Oprea Popescu pentru Cornu de Jos

Programa şcolară din anul 1838 prevedea ca „în şcolile săteşti să se înveţe pe tabla Lancaster, scrierea după model, catehismul legii creştineşti, aritmetica elementară, precum şi lucrarea pământului şi economia casei”. Pentru realizarea bazei materiale a şcolilor prahovene, după înfăptuirea Unirii, administraţia judeţului Prahova a sperat într-un eventual sprijin din partea proprietarilor de moşii. În afară de şcolile de la Breaza, Cornu de Sus şi Băicoi, construite de proprietari, documentele nu ne oferă alte exemple pozitive din partea acestora. În anul şcolar 1865-1866, primul an de aplicare a Legii instrucţiunii publice, a sporit numărul şcolarilor. Odată cu aplicarea Legii rurale din 14 august 1864, posibilităţile materiale ale sătenilor s-au îmbunătăţit şi frecvenţa a sporit.

6. OCUPAȚII TRADIȚIONALE

Teritoriul străbătut de apele râului Prahova beneficiază de arhitectura unui relief complex şi armonios distribuit în forma unui vast amfiteatru, cu munţi a căror altitudine depăşeşte 2000 de metri, cu dealuri roditoare şi o câmpie prelungită în sudul văii.

Valea Prahovei a reprezentat totdeauna o zonă de răscruce între cele trei Principate româneşti, unite prin lanţul carpatic meridional şi oriental. De aceea şi agricultura tradiţională de pe meleagurile prahovene a fost studiată comparativ cu cea practicată în zonele etnografice înconjurătoare. În configuraţia deosebit de diversă a zonei prin care curg valurile Prahovei, terenurile agricole permit, pe fundalul condiţiilor de climă, relief şi reţeaua hidrografică, practicarea unei agriculturi sistematice.

În trecutul îndepărtat, forma elementară a agriculturii a avut la bază deprinderea femeii de a urmări condiţiile de creştere şi de coacere a plantelor sălbatice (culesul din natură, denumit uneori preagricultură). Secole de-a rândul, agricultura a constituit ocupaţia tradiţională principală pentru locuitorii aşezărilor din câmpia drenată de Prahova. În Valea Prahovei agricultura şi-a împărţit pe alocuri rolul de ocupaţie tradiţională de bază cu păstoritul, pădurăritul, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, uneori chiar cedându-le primul loc.

Exploatarea fondului forestier, dezvoltarea pomiculturii, viticulturii şi a zootehniei au întregit profilul bogat şi complex al activităţilor practicate de secole de către oamenii acestor locuri. În acelaşi timp, subsolul înzestrat cu importante zăcăminte de ţiţei în zona Câmpina, Buştenari, Băicoi, de gaze naturale la Ariceşti şi Măneşti, de lignit la Filipeştii de Pădure, a favorizat orientarea industrială a prahovenilor cu mult timp înainte.

Bogăţiile solului şi ale subsolului, hărnicia şi iscusinţa prahovenilor au generat o viaţă economică şi socială pe măsură, confirmând adevărul istoric privind continuitatea din vremurile la care ne-am referit. Numeroasele vestigii, probe şi mărturii datând din paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului şi a fierului, atestă nivelul de cultură şi civilizaţie atins succesiv de locuitorii acestor meleaguri prahovene.

Documentele consemnează încă din vechime, „meşterii ţesători, postăvari, tâmplari, dogari, olari, cărămidari, cizmari, fântânari, pietrari şi morari, care prelucrau şi valorificau materiile prime provenite din solul şi subsolul zonei Văii Prahova cât şi pe cele de la numeroasele turme de oi şi vite cornute mari, transformându-le în bunuri de larg consum pentru ei, iar prisosul pentru comerţ. Miercurea, în târgul ce se ţinea la Ploieşti, veneau la începutul veacului al XVIII-lea ca să-şi vândă mărfurile un număr mare de meşteşugari: cojocari, mărgelari, plăpumari, etc. Târgul era înţesat cu rogojini, funii, căldări, care, roţi şi butoaie”.

Aşezările din zona colinară a râului Prahova au fost direct legate de meşteşugul prelucrării fructelor. Prunele, de pildă, erau uscate, afumate sau prelucrate în vederea obţinerii rachiului. Povernele şi cazanele pentru distilarea borhotului de prune erau destul de apreciate.  Numai în zona Câmpina, Breaza, Cornu, Teşila şi Brebu funcţionau aproape 20 de astfel de distilării.

Sub aspect economic, Cornu ne apare ca o aşezare ai cărei locuitori au practicat, de-a lungul timpului, activităţi asemănătoare cu cele ale localităţilor învecinate. Generaţii de corneni au defrişat şi au desţelenit întinderi de pădure şi mărăcinişuri ca să obţină terenuri de cultură şi păşune. Din păcate însă, din cauza altitudinii la care se află situată comuna, cât şi a terenurilor din jur cu pante înclinate şi a subsolului pietros care nu permite arături adânci, nu se poate practica o agricultură intensivă. Eroziunile şi alunecările de teren provocate de ploile abundente din toamnă şi primăvară produc, uneori, destul de multe pagube locuitorilor aflaţi într-o luptă continuă cu forţele naturii.

Din cele mai vechi timpuri, locuitorii comunei Cornu au stăpânit pământurile în devălmăşie, la început totală iar mai apoi redusă la izlaz şi grădina din jurul casei. Ei formau o singură asociaţie de gospodării familiale – o obşte sătească. Colectivitatea lor umană şi-a asigurat existenţa prin cele două îndeletniciri de bază: agricultura şi creşterea vitelor. Păşunile abundente din jur au favorizat creşterea vitelor mari şi mici. Odinioară nu exista gospodărie fără o vacă sau două cu lapte, câteva oi, unul sau mai mulţi porci, boi şi cai de tracţiune. „Cel mai vechi cioban al satului, atestat de documente a fost Ioan sin Biţică Ciungu, trăitor pe la 1838, care agonisise o turmă de oi, slugărind şi pe la alţi săteni.” Catagrafia din anul 1838 atestă că cele 103 familii din Cornu de Sus aveau patruzeci şi unu de cai, o sută opt boi, şaptezeci şi şapte de vaci, două sute douăzeci şi două de oi şi o sută optsprezece capre”.

O bună parte din corneni au îmbrăţişat din vechi timpuri altă îndeletnicire, cărăuşia, transportând cu caii lor mărunţi de munte mărfurile negustorilor pe potecile de plai, în samare, iar mai apoi, după amenajarea drumului de pe Valea Prahovei, în chervane. Cărăuşii din Cornu, cunoscuţi şi sub numele de prahoveni, s-au dovedit buni cunoscători ai potecilor şi vadurilor de pe Valea Prahovei. Dintre cei care au îmbrăţişat această îndeletnicire amintim pe următorii : „Ivan Turtoiu, Gheorghe sin Sora, Ioan Păunu, Niţă sin Vasile Căpuiu, Duţă sin Iordan, Stan sin Vasilică, Dragomir Stoian, Radu sin Ioan Dârstaru – trăitori în satul Cornu de Sus şi: Ioan sin Grigore, Dumitrache sin nedelcu, Ioan sin Dinu Burchiu, Stan sin Ştefan Codrea, Mihaiu sin Ioan Florea, Stoian Florea, Năstase Bălan, Neagoe Burchiu, Gheorghe Burchiu, Văsii Neguţ, Ioan sin Iordache, Ioan sin Pătru Nestor, Toader sin Nuţă Drăgoiu, Georghe sin Nicolae Nanu, Gheorghe Bălan, Stan sin Stan Burchiu, Iordan sin Barbu, Moise sin Ion Toader, Necolae Baldiman, Ioan sin Radu Florea, Dumitru sin Marinică – din Cornu de Jos”.

Chirigii porneau pe drumurile din ţinutul Prahovei, urcând din câmpia arsă de soare şi bătută de vânturi, spre colinele subcarpatice, apoi printre culmile de piatră ale Gârbovei şi ale Bucegilor până la Predeal, de unde cobora în serpentine ameţitoare Valea Timişului, până în oraşul de la poalele Tâmpei. Cu tot curajul şi priceperea lor, chirigii din Cornu întâmpinau uneori nebănuite greutăţi pricinuite de drumul anevoios şi de valurile năvalnice ale Prahovei. Documentele atestă pe următorii chirigii: „Ion sin Barbu Manea, Ioan Bârloiu, Ioan Bălan, Stoian sin Pătru Nestor, Vasile Zărlincă, Gheorghe Simeon, Stan sin Niţă Duban, Marin sin Nedelcu Bălan, Dinu sin Stan Toader, Gheorghe sin Mihaiu Florea, Ioan sin Florea Nanu, Moise sin Dinu Florea, Radu sin Florea, din Cornu de Jos şi nici unul în Cornu de Sus”.

Element dinamic al peisajului pe care l-au înfrumuseţat de-a lungul vremurilor, apele Prahova şi Câmpiniţa au răspuns cerinţelor unor meşteşuguri străvechi. Cornenii le-au valorificat într-un domeniu vital pentru ei – morăritul, pivăritul, dârstăritul – pe cât de vechi pe atât de îndrăgit. Existenţa acestor instalaţii pe râurile amintite, la Cornu, o aflăm atestată de la sfârşitul secolului al XVI-lea, în hrisovul lui Matei Basarab, emis în ziua de 27 iulie 1588, prin care întărea mănăstirii Mislea stăpânirea asupra unei delniţe  de danie de la Toma care merge pe apa Prahovei cu vaduri de pivă…şi vaduri de moară … cum spânzură peste Muscel până în apa Câmpiniţii.

Aşadar, vorbele auzite de bătrâni că în Valea Prahovei şi Câmpiniţa, moşnenii din Cornu şi-au construit, cu cheltuiala lor, din vremuri vechi de tot, mori, pive şi dârste, care le aduceau venituri zilnice şi sigure, se confirmă. Când în anul 1798, arendaşii moşiei Comarnic au alcătuit o comisie care să preţuiască morile şi pivele ce se vindeau, ei s-au adresat domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Hangerliu, arătând că au mers la faţa locului „ cu morari, oameni cu toată ştiinţa, anume: Vasile, morar ot Cornu, i Ion, morar ot Brebu…” Morarii şi pioarii erau meşteşugari importanţi în viaţa satului Cornu. Meseriile lor erau înrudite, chiar dacă satisfăceau nevoi de trai diferite. Morari erau şi cei care construiau iazurile, morari se numeau şi cei de la ferăstraiele de tăiat scânduri şi lemne pentru construcţia caselor.

Pe malul stâng al Prahovei, în amonte de staţia CFR Breaza, era moara lui Dumitru Popescu din Cornu. În aval de aceasta, la circa un kilometru, era moara lui Ion Iancu. Mai jos, la circa 600 de metri funcţiona moara lui Geantă. În spatele actualului restaurant Stedesa era moara închiriată de Ion Rădulescu, care, în anul 1931 încă mai funcţiona. Pe la 1932 funcţiona şi moara cu trei pietre de voltaj a lui Irimia Nistorică din Cornu de Jos. Sus, pe terasă, în vatra satului Cornu de Sus, funcţiona moara cu o piatră ce măcina 1500-2000 kg boabe în 24 de ore, proprietatea lui Dumitru Popescu.

În Cornu de Jos funcţiona moara lui Ion Rădulescu ce măcina 2000-3000 kg boabe în 24 de ore. Tot aici funcţiona şi moara de 17 HP, cu voltaj, proprietatea lui Ioan Chiţu. Mai exista la vremea aceea şi moara lui Petre Rădulescu, având 17 HP, ce măcina 2500-4000 kg boabe/24 de ore.

Oamenii din Cornu s-au ocupat cu de toate. Au fost crescători de oi şi vite cornute, pentru că păşunile existente prin locurile în care s-au aşezat le-au îngăduit asta cu prisosinţă. Participau la târgul săpămânal de vite organizat în Câmpina, unde veneau şi crescătorii de animale din satele învecinate(Telega, Proviţa, Băneşti).  Au fost, aşa cum am văzut, cărăuşii preferaţi ai negustorilor, purtând mărfurile lor în Ţara Bârsei şi chiar mai departe. Au fost negustori şi hangii.  În anul 1820 a fost înfiinţat în Cornu de Jos un atelier de pietrărie (care a funcţionat până în anul 1990!)

În perioada interbelică autorităţile au hotărât să se înfiinţeze câte o cărămidărie necesară construcţiilor de locuinţe spaţioase şi igienice. Cele mai renumite cărămidării existau la Mărginenii de Sus, Buşteni, Bucov, Câmpina, Cornu şi Sinaia…. La Cornu şi Bucov cărămidăriile se întindeau pe o suprafaţă de 9-12 hectare teren argilos.

Ţesutul pânzei de borangic, broderia şi cusăturile  era renumit în satele prahovene Dărmăneşti şi Diţeşti, dar mai ales la Breaza şi Cornu. Această ocupaţie tradiţională se păstrează şi astăzi, multe din femeile de la Breaza şi Cornu brodând ii, fote, şerveţele şi alte piese care sunt foarte căutate pentru export.  Inul şi cânepa, dar mai ales lâna erau la îndemâna fetelor şi femeilor din Cornu. Ele torceau, ţeseau şi brodau cu migală şi pricepere, vara la umbra pomilor, iarna la gura sobei, povestind şi cântând, aşteptându-şi bărbaţii şi feciorii mânaţi pe drumuri de grijile şi nevoile casei lor. Războaiele de ţesut, furcile de tors şi fusele prezente în Muzeul de istorie din sat – frumos încrustate şi înflorate – sunt o mărturie certă în acest sens. Pivele şi dârstele le ajutau să-şi împodobească odăile, să-şi ţeasă covoarele, scoarţe, fote şi să brodeze iile pe care le etalau la horă în sat şi în lume, la târgurile şi bâlciurile de peste an, la nunţi, la biserică sau la vreo petrecere. Cât îndrăgiseră cornencele aceste meşteşuguri şi cât de mult le stăpâneau, ne confirmă documentele (aceeaşi Catagrafie de la 1838). Iată câteva femei care torceau pe plată: Voica sin Stanca, Ioana sin Niţă Băjenariu, Maria sin Mihaiu, Ilinca sin Ilie Popa, Voica sin Mihaiu Horă, Stanca sin Dinu, Ilinca sin Vasile Puiu, Păuna sin Niţă Turtoiu şi Sultana sin Ioan Bâtjă.

Lemnul, atât de abundent şi de sănătos în împrejurimile Cornului, i-a îndemnat pe locuitori să se ocupe cu lucruri de dogărie pe care le vindeau prin târguri şi bâlciuri de unde aduceau cerealele atât de necesare casei lor. Bătrânii din sat îşi amintesc de Iancu Iancu, Ion Davidescu, care prelucrau lemnul de corn din care făceau cozi de topoare, ciocane, târnăcoape şi hârleţe. Materia primă o aduceau din pădurea de corn pe care au defrişat-o până au distrus-o. Aşa cum se poate vedea din construcţiile vechi şi noi ridicate în comună, cornenii au deţinut şi continuă să-şi menţină renumele de iscusiţi meşteri zidari. Vilele şi casele lor, care nu sunt puţine în sat, atestă acest lucru.

7. SCHITUL CU HRAMUL “ÎNĂLȚAREA DOMNULUI” – BISERICĂ, MONUMENT ISTORIC

Cornu îşi păstrează amintirile trecutului prin zidirile înscrise cu slovă afumată de vreme şi de flacăra lumânărilor ce ard în sfeşnicele şi policandrele lor aproape continuu. Cea dintâi zidire se leagă de numele lui Neagoe Basarab (1512-1525) care a emis, în ziua de 23 iulie 1514 un hrisov prin care întărea stăpânirea unor mănăstiri la Cornu, peste locul pe care urma să se aşeze piatra de temelie a unui lăcaş de cult: „Din mila lui Dumnezeu, Io, Basarab Voievod. Dă domnia mea această poruncă sfintei mănăstiri a domniei mele de la Snagov şi Glavacioc, ca să le fie loc de chilie la Cornu pe Prahova”…

Deşi Cornu, satul în care stăpânea ocini şi Radu Şerban(1602-1611) a intrat mai târziu în stăpânirea ginerelui său, postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul cel mare al acestuia din urmă, Drăghici Cantacuzino spătarul, a ctitorit aici schitul cu hramul Înălţarea Domnului, atestat documentar la 19 iunie 1649. Nici un izvor nu dezvăluie anul în care a fost înălţat schitul Ştim doar că , Drăghici Cantacuzino spătarul a încetat din viaţă în ziua de 13 noiembrie 1667, la Constantinopol, ceea ce înseamnă că schitul a fost înălţat cu mult timp înainte. Un hrisov datat 15 mai 1615 spune „…Io Alexandru Voievod am dăruit acest hrisov cu bun chip al domniei mele sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri ce se chiamă Mislea şi călugărilor care vor fi lăcuitori în sfântul lăcaş … să fie lor satul Cornu jumătate … cu rumânii pentru că a fost cumpărat de răposatul Radu Voievod…Şi iar să fie sfintei mănăpstiri ocină în Cornu partea călugărului Hariton jumătate de preste tot hotarul…”

Prezenţa călugărului Hariton în Cornu, hrisoavele şi informaţiile de care dispunem ne fac să credem că este vorba de chiar stareţul schitului. Schitul Spătarului Drăghici Cantacuzino a devenit ştiut şi cercetat de istorici. El şi-a arătat, până în pragul secolului al XIX-lea, semnele unei îndelungi istorii. Zdruncinat de cutremurele din 1742 şi 1748, schitul s-a prăbuşit la cutremurul din 1802. Pe ruinele lui, enoriaşii au înălţat al doilea lăcaş de cult, biserica ce va păstra hramul Înălţarea Domnului, hramul moştenit de la schitul marelui Spătar, cea dintâi zidire monahală de pe acest loc.

Pisania de la intrarea în actualul lăcaş de cult, reconstruit în anul 1911, glăsuieşte: „În zilele prea înaltului şi luminatului împărat Alexandru Pavlovici şi prin zilele mitropolitului Dositeu, anul 1911, s-au zidit această sfântă şi dumnezeiască biserică, prin cheltuiala sfinţiei sale Popa David ot Breaza, Rafira presvitera, preot Oprea, Maria presvitera, Diaconul Radu Costea Băcanu ot Breaza, Ilinca cu fiii lor, Gheorghe Ovreiu şi împreună cu alţi miluitori şi ajutători de Dumnezeu. S-au întâmplat fiindcă la leat 1829 noiembrie 13, mare cutremur ce au fost şi s-au slăbit foarte tare şi aşa numitul preot s-a îndemnat iarăşi de a preamărit cu zugrăveală cât şi cu lungimea ce se mai vede, în zilele prea înaltului domn Alexandru Dumitru Ghica, vel voievod leat 1835”. Diaconul Radu Costea Băcanu a fost înmormântat în pronaosul bisericii şi apare în tabloul votiv de pe peretele ei.

Ctitorii n-au prevăzut că peste veacuri bisericuţa lor va deveni obiectiv turistic şi loc de popas, ademenind prin bucuria de odihnitoare privelişte pe care o oferă. Ea a luat naştere din pioşenia unor enoriaşi ai locului, dornici de a lăsa urmaşilor încă un semn al existenţei lor. Şi au izbutit în totalitate, perpetuând gustul pentru artă, priceperea şi modul de a gândi al cornenilor din vremi de mult apuse.

Este de fapt o biserică de sat, în simplitatea ei rustică, prezentându-se în mod plăcut şi impresionează prin înfăţişarea ei modestă şi pitorească în mijlocul satului, la umbra copacilor înalţi, dar mai ales prin pictura ce se desfăşoară de jur împrejurul ei, sub streaşina largă şi joasă a acoperişului de şindrilă înnegrită de vreme. Pictura naivă prezintă un colorit armonios şi ar putea servi ca model pentru alte biserici săteşti.

 Ca arhitectură, biserica nu prezintă nimic particular, s-ar putea spune chiar că aceasta îi lipseşte şi interesul este pur pitoresc. E zidită din piatră de munte tencuită. Turla e din scânduri aşezate vertical, iar acoperişul este din tablă. Interiorul este în stare bună. Intrarea se face printr-o tindă cu arcade în faţa căreia acoperişul se lăţeşte, rotunjindu-se spre a adăposti pe credincioşi.

 Biserica e boltită şi zugrăvită, pictura însă nu e aşa bine conservată ca cea din exterior şi pe alocuri este ştearsă sau înnegrită. Este interesantă mai ales din punct de vedere al picturii şi al cadrului natural în care este aşezată şi, în orice caz, trebuie păstrată aşa cum este.

Un moment de seamă în viaţa bisericii a fost anul 1914 când, prin decretul cu numărul 46432, semnat de regele Ferdinand I, a fost declarată monument de artă conform:„Având în vedere avizul Comisiunii Monumentelor Istorice, consemnat în procesul verbal al şedinţei de la 10 noiembrie a.c…. am onoarea a ruga respectuos pe majestatea Voastră să binevoiască a semna alăturatul decret, prin care biserica din comuna Cornu de Sus se declară monument public de artă, înscriindu-se în inventarul general al monumentelor din România”…

„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională rege al României.

La toţi de faţă şi viitori sănătate,

Asupra Raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii cu nr.46432/1914,

Văzând avizul Comisiunii Monumentelor Istorice de la 10 noiembrie a.c.

Potrivit art. 2 şi 3 din legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice:

Am decretat şi decretăm:

Articolul I.- Se declară monument de artă biserica din comuna Cornul de Sus, jud. Prahova şi se va înscrie în inventarul general al monumentelor din România.

Articolul II.- Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prezentului Decret.

Dat la Bucureşti la 18 decembrie 1914.”

În anul 1930, prin desprinderea de parohia Cornu de Jos, a luat fiinţă parohia Cornu de Sus, păstrând vechea delimitare. Cimitirul din curtea bisericii a fost mutat în altă zonă în anul 1939. Suferind deteriorări şi în urma seismului din 1940, ctitoria a fost reparată abia în anul 1966. Seismul a distrus complet casa parohială. Cu sprijinul enoriaşilor, îndrumat de preotul paroh Valeriu Andreescu, în anul 1988 au fost demarate lucrările de restaurare, care au fost finalizate abia în anul 1994, păstrându-se caracterul vechii picturi a lăcaşului, monument de artă cu care enoriaşii se mândresc.

Şi în satul Cornu de Jos, actuala biserică având hramul Cuvioasa Parascheva a fost ridicată pe ruinele unei ctitorii de la 1771. Lucrările pentru construcţia actualei biserici ce poartă acelaşi hram, au început în anul 1907 şi s-au finalizat în 1913. Ritmul lent al lucrărilor s-a datorat lipsei fondurilor băneşti, care proveneau de la enoriaşi. În acel timp, satul l-a avut în mijlocul său pe regele Carol I (1866-1914), care văzând lipsa fondurilor băneşti, a subsris suma de lei 1000.

Biserica este construită sub formă de corabie, stil treflat, cu acoperişul din tablă zincată, cu trei turle, în una din ele fiind clopotniţa. Pisania bisericii ne spune: ”Această Sfântă şi Dumnezeiască biserică din comuna Cornu, cătunul Cornu de Jos, s-a ridicat din temelie în locul celei vechi şi s-a înfrumuseţat aşa cum se vede, în zilele prea înălţatului nostru Rege al României, Carol I şi soţia sa, Regina Elisabeta, Mitropolit primat fiind I.P.S.C Arămescu Donici: începându-se la anul mântuirii 1907 iunie 11 şi s-a terminat la anul 1913 iunie 9, când s-a şi sfinţit prin osteneala şi stăruinţa preotului paroh Sachelarie Baziliu Rădulescu, a epitropului Alex.M.Burlacu, a casierului comitetului bisericii, Anton Chirulescu, Gh.Oprea Manta, Stan I.G.Manta, Stan Preotu Radu, Gheorghe Stoica Apostol, preotul Gh.Rădulescu, Vasile M. Burlacu, Stan R.Boarfă, Ion N. Lixandru, Manta N. Burloiu, Gh.M.Alexe, Moise M. Alexe, N.Chiţu Burchiu, Gh.I.Burloiu, Alexe Rădulescu, Paraschiva Dumitrescu, Petre C. telegescu, Gr.Savu, N.G. Zidaru, Gr.D. Moisescu, Moise M. Burlacu, Ilinca I. Petrescu şi M.S. Regele Carol I, care a dat 1000 lei.”

Edificiul e unul dintre cele mai impunătoare. Larg dimensionat, cu pronaosul uşor lărgit, el ilustrează ca plastică monumentală tipul curat al stilului specific secolului al XVI-lea reprezentat de meşterii care au zidit mănăstirea Dealul de lângă Târgovişte.